Ritualurile și esența

Discutau doi prieteni călugări:
– Ar trebui și tu să trăiești o viață mai retrasă și mai plină de lipsuri.
– De ce?
– Te simți mai liber și mai curat. Uite, recent, eu m-am aflat timp de patruzeci de zile în deșert.
– Și cum a fost acolo?
– Timp de patruzeci de zile, soarele nu m-a văzut mâncând.
– Iar pe mine nu m-a văzut furios…

Despre lecția drumului

Bătrânul vraci african îl conduce pe tânărul său discipol la locul sfânt pentru prima dată. Drumul prin junglă e lung și greu. Dar bătrânul merge repede. Pentru tânăr, însă, e un adevărat chin. Se împiedică de fiecare piatră, de fiecare tufiș, se ridică, înjurând și blestemând pământul și continuă să meargă pe urmele mentorului său.
În sfârșit, ei ajung la locul sfânt. Însă, în clipa următoare, bătrânul se întoarce și pornește înapoi. Tânărul, uimit, pornește după el.
Ajunși acasă, tânărul îi spuse:
– De ce nu am stat mai mult la locul sfânt? De ce, imediat ne-am întors înapoi?
– Astăzi am vrut să înveți să iubești drumul. Tu erai nemulțumit de drum. De aceea, ne-am întors ca să vezi mai bine drumul pe care mergi, să-l înțelegi. Cine nu respectă drumul, nu merită să ajungă la destinație.

Vederea care minte uneori

Profesorul ținea lecția. Nu se simțea prea bine dar, oricum, hotărî să ducă ora până la capăt. Studenții îl ascultau și nu observau starea lui.
Pe la mijlocul lecției, i se făcu și mai rău. Se gândi că îi va trece, luă loc pe scaun și continuă să le vorbească studenților. Zâmbetul său îi masca perfect starea.
În sală se afla un student orb. El fu primul care observă că profesorul nu se simte bine, după modul cum respira și după vocea sa schimbată. Se ridică și spuse:
– Profesorul se simte foarte rău! Chemați o salvare!…
Peste un sfert de oră, medicii deja se aflau lângă profesor. Constatară o problemă a inimii și îl luară la spital…
– Tu ești orb, nu? Cum ai reușit să-ți dai seama că profesorul se simte rău? îl întrebă cineva pe studentul orb.
Acesta răspunse:
– Chiar și orbii, uneori, pot vedea mai multe decât cei neatenți…

Despre textele scurte

Învățătorul spuse:
– Cel mai puțin de nădejde instrument al minții omului este graiul. Desigur, fără cuvinte, comunicarea între oameni ar fi fost imposibilă. Dar cuvântul nu este esența lucrurilor. Însă oamenii se lasă conduși de cuvinte. Un înțelept întotdeauna are mare grijă de graiul său și niciodată nu va spune mai mult decât este nevoie. Străduiți-vă să rostiți cât mai puține cuvinte dar să le alegeți pe cele potrivite!
Un discipol se ridică și întrebă:
– Dar atunci când avem multe gânduri de spus? Cum am putea scrie, de exemplu, un tratat filosofic limitându-ne la câteva fraze?
Învățătorul, atunci, răspunse:
– Într-un strop de rouă se oglindește cerul întreg…

Lupta care nu încetează niciodată

Un tânăr purta o discuție cu tatăl său:
– Nu văd niciun sens în această lume. Oamenii se trezesc dimineața devreme, se duc și muncesc ziua întreagă și vin acasă obosiți. Întreaga viață, până la sfârșit, muncesc și luptă, iar apoi, totul dispare. Nimic din ce creează și obține omul nu este stabil. Poți construi o casă ani de zile și o furtună sau inundație o poate distruge într-o oră. Cât de mult omul nu s-ar chinui să facă bine, oricum răul se înmulțește. Nimeni niciodată nu va reuși să stârpească răul. S-a dezvoltat știința, oamenii au ajuns să trăiască din ce în ce mai confortabil și mai bine dar oricum nu sunt mai fericiți decât înainte. S-a dezvoltat medicina, am reușit să învingem unele maladii care erau considerate incurabile dar au apărut altele și mai grave. Degeaba luptă omul. Niciodată nu va învinge în acest război.
Bătrânul tată ascultă aceste cuvinte și se puse pe gânduri. După un timp, îi spuse fiului său:
– Privește acest nuc de lângă poartă! L-am sădit când eram mic. Încetul cu încetul a crescut. În fiecare an, au fost și furtuni, și ploi puternice, și secete. Dar copacul a crescut fără să se plângă. Atunci când i se rupea un ram, creștea altul în loc. Nimic nu l-a putut opri să crească, să ne dea nuci în fiecare toamnă, să ne țină umbră în curte și să ne bucure privirea cu aspectul său. El nu contenește să lupte. Sigur, se va usca și el cândva dar în locul lui vor crește alți nuci, mai tineri și lupta va fi purtată de aceștia. Acest nuc a învins din momentul în care a acceptat să lupte și a început să crească. La fel și omul învinge din momentul când acceptă să lupte și să muncească întreaga sa viață. Sensul acestui copac este să ne dea nuci și să ne țină umbră în fiecare an. Sensul omului este să muncească și să facă lumea mai bună…