Despre urcarea muntelui

Aproape de orizont, se afla un munte foarte înalt, care atingea cerul.
Mai întâi, se apropie de el, omul slab. Îl măsură cu privirea și strigă, să audă și ceilalți, că el va ajunge până în vârf.
Începu să urce, cântând despre drumul său. Dar, nici la jumătate de munte, toate puterile îl părăsiră. Fu cuprins de frică. Cu greu se întoarse înapoi…
Ajuns jos, le spuse celorlalți că muntele este cea mai de netrecut forță din univers. Apoi, începu să compună poezii despre el, să-i închine ode și imnuri. Ceilalți îl ascultară și îl crezură. Toată lumea începu să i se închine muntelui. Construiră temple, scriseră cărți despre el…
Apoi, se apropie omul puternic. Îl măsură cu privirea și nu spuse nimic. Începu să-l urce. Pășea încet. Nu avea de demonstrat nimănui nimic. Atunci când simțea nevoia, se odihnea. Iar când își recăpăta forțele, pornea la drum.
Desigur, ajunse până în vârf. Chiar dacă nimeni nu avea să afle acest lucru niciodată. Acolo, sus, privi spre orizont și văzu un munte și mai înalt. Zâmbi și începu să coboare. În fața sa, se întindea un alt drum…

Anunțuri

One response to this post.

  1. “E totusi de preferat
    tacerea demna a vulturilor,
    limbutiei de colivie
    a papagalilor.”
    (Adrian Paunescu – „Vulturii”)
    😉

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: